Instituţia probelor este calificată ca o instituţie centrală a procesului civil, probele fiind deosebit de importante pentru protecţia şi ocrotirea drepturilor subiective civile. Încă din dreptul roman s-a consacrat adagiul “idem est non esse et non probari”, deci a nu fi sau a nu fi probat este tot una.Tocmai de aceea se vorbeşte despre un drept subiectiv procesual- dreptul la probă, care dublează şi întăreşte dreptul subiectiv substanţial.

Considerând că un proces este un duel al probelor părţilor, putem spune că probele au importanţă atât pentru judecător cât şi pentru părţi.

         Întrucât nu poate rezolva litigiul dedus judecăţii numai pe baza afirmaţaiilor părţilor, acestea trebuind să fie dovedite, urmează ca pe baza acestora judecătorul să-şi formeze convingerea intimă şi să pronunţe hotărârea. În prezent, judecătorul nu se poate refugia în spatele insuficienţei probei pentru a respinge o cerere, chiar dacă în trecut era inactiv în căutarea probelor. Judecătorul va putea ordona dovezile pe care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc, obligaţie înscrisă în art. 130 alin. 2 Cod procesual civil, corelată cu dispoziţia înscrisă în art. 129 alin. 2.

      Cât priveşte partea, nu este suficient să fie sau să se pretindă titularul unui drept pentru a obţine o satisfacţie în faţa instanţei. Deşi dreptul subiectiv nu depinde în existenţa sa de probă, există totuşi o dependenţă pe planul eficacităţii, întrucât absenţa probei nu permite titularului probei să invoce în mod eficace dreptul său şi să obţină recunoaşterea efectelor juridice care îi sunt ataşate.

 

Download