Cuvântul ,,cunoaştere” este utilizat pentru a desemna atât o activitate prin care iau naştere cunoştinţele, cât şi rezultatele acestei activităţi. În primul sens sunt considerate capacităţile de cunoaştere ale minţii şi funcţionarea lor, iar în al doilea sens, sunt avute în vedere cunoştinţele gata constituite, noţiuni, judecăţi, teorii. Filosofii s-au interesat atât de facultăţile şi  demersurile ce intervin în producerea cunoştinţelor, cât şi de analiza rezultatelor finale ale acestor demersuri.

      Problema genezei şi surselor cunoaşterii, în măsura în care este cercetat din punctul de vedere al unui interes filosofic a fost caracterizată în diferite feluri.

      Mari filosofi ai trecutului au crezut că valoarea de cunoaştere sau buna întemeiere a cunoştinţelor poate fi stabilită cu referire la sursele lor şi la căile pe care au fost obţinute, pornind de la aceste surse. Cunoştinţele noastre sunt autentice dacă şi numai dacă sunt produsul unei surse acreditate. Mulţi filosofi din antichitate au caracterizat cunoştinţele în funcţie de sursele din care provin acestea: simţurile sau intelectul. Prima cunoaştere, conoaşterea prin simţuri, este numită de Democrit obscură, iar cea de-a doua, cunoaşterea prin intelect, autentică. Motivul opoziţiei simţuri – intelect, aparenţă – cunoaştere a esenţei apare în filosofia lui Platon. Ştiinţa se atinge printr-o progresiune de la cunoaşterea prin simţuri a lumii sensibile, la cunoaşterea prin intelect a adevăratei realităţi, a lumii esenţelor şi formelor pure, eterne.