Mi se pare că, această problemă, pe de o parte, are importanţă şi, pe de altă parte, n-are importanţă. Imaginaţivă un Einstein sau un alt savant care toată viaţa a gândit şi a cercetat cu multă trudă şi grabă după vreun adevăr, care este depăşit şi umilit de un filosof, în virtutea faptului că ultimul a tratat o problemă mult mai fundamentală:problema naturii sau a unităţii înţelesului. Sau un politician umilit de un filosof trufaş în demintatea faptului că domeniul sensului transcende transcendental domeniul sensului discursului politic…   Cineva ar putea replica: această unitate a înţelesului nu este decât un fel de  încălţăminte pentru omul de ştiinţă. Sau, au trecut mii de ani de când omul utilizează sensul şi înţelesul, dar nimeni nu a rezolvat, în atâta timp, nici cu un cot problema eradicării îmbătrânirii. Gândirea şi limbajul uman permit rezolvarea unei mulţimi nedefinite de probleme. Totuşi, cel puţin uneori, rezolvarea unor probleme pare mai dificilă decât invenţia limbajului...Dar, când se pune problema unităţii ştiinţei, poate că,  problema înţelesului devine importantă.

          Ştiinţa, într-adevăr, nu poate să aibă o intensiune transsensuală sau  transinteligibilă. Ori, se spune că intensiunea determină extensiunea. Totuşi, consider că intensiunea nu este decât o extensiune de gradul doi, metaextensiune sau abstract-extensiune. Adică, extensiunea cuprinde un set de entităţi cognitive (p.e.,  oameni, triungiuri, cuvinte, numere etc.) care au anumite caracteristici cel puţin similare. Dar nu orice enunţ cu sens sau inteligibil este ştiinţific...  Chiar dacă sensul şi inteligibilitatea ar constitui o condiţie necesară a ştiinţificităţii ele nu sunt şi suficiente. Pentru exemplificare, enunţul viaţa este şi nu este o formă de existenţă a materiei nu poate fi ştiinţific în acelaşi timp şi comparativ cu acelaşi criteriu.