Opera lui Dante, în toată complexitatea şi valoarea ei, a constituit un reper chiar pentru contemporani, dacă luăm în considerare admiraţia pe care i-a mărturisit-o Boccaccio; de-a lungul secolelor, de la Chaucer şi Chateaubriand, până la Miguel de Unamuno, toate marile spirite s-au întors către modelul dantesc. Cu toate că Vita Nuova este unanim cunoscută ca “cel mai nobil manifest al liricii italiene, cea mai desăvârşită expresie a dulcelui stil nou […], dar mai ales candida, ingenua poveste a iubirii lui Dante Aligheri pentru florentina Beatrice Portinari”, aşa cum confirmă Alexandru Balaci, numele lui Dante a devenit sinonim cu Divina Comedie.
         Scriitorul a început să-şi redacteze capodopera încă din 1307, înainte de anii exilului, şi ea a constituit opera capitală pe care Dante a dezvoltat-o până în ultima clipă a vieţii. Pornind de la principiile artei poetice medievale, conform cărora tragedia are un început vesel şi un deznodământ tragic, iar comedia, după o expoziţiune tristă, evoluează spre un final fericit, Dante şi-a intitulat lucrarea Commedia, dar Boccaccio i-a ataşat atributul de “divina”, pe care posteritatea l-a preluat  şi l-a consacrat. Acest statut nu este întâmplător, ci generat de faptul că lucrarea se constituie într-o autobiografie morală, o dramă a epocii, o lucrare de sinteză politică, o epopee şi, fireşte, un poem alegoric.
    Formula care deschide călătoria imaginară a poetului prin ţinuturile morţii este un laitmotiv al literaturii medievale. În “amiaza vieţii”, Dante, cuprins de regretul de a se fi irosit după moartea Beatricei în plăcerile iluzorii ale vieţii, are o viziune care îi oferă un nou sens existenţial. Rătăcit într-o pădure întunecată, segerând labirintul interior din care cel ce s-a abătut de la “calea către creste” nu se mai poate salva, el este ameninţat de trei fiare – o panteră uşoară, o lupoaică “numai os şi piele” şi un leu “cu bot flămând” - , ale căror înţelesuri alegorice sunt lesne de descifrat: necumpătarea, violenţa şi viclenia. Apariţia lui Vergilius, “poet divin, lumină fără moarte”, alungă pe moment temerile celui rătăcit, poetul latin invitându-l pe urmaşul său într-o călătorie, de care florentinul nu se simte demn, prin Purgatoriu, Infern şi Paradis. Vergilius îi mărturiseşte însă că este trimis de “o doamnă blândă-n fapte”, “domniţă a virtuţii”, Beatrice, care simbolizează iubirea pură, şi Dante se lasă cuprins de dorul ei şi porneşte la drum alături de umbra ilustrului său înaintaş.
       Călătoria este proiectată în trei mari cărţi (Infernul, Purgatoriul şi Paradusul), fiecare dintre acestea articulată pe câte treizeci şi trei de cânturi, la care se adaugă prologul. Cele o sută de cânturi, organizarea lor în treţine şi încheierea fiecăreia dintre cele trei cantice prin cuvântul “stele” confirmă idealul renascentist al perfecţiunii şi al simetriei spre care aspira Dante. În sprijinul aceleiaşi idei, critica literară a interpretat şi structura părţilor poemului, căci numerele simbolice trei, nouă şi zece reprezintă osatura întregului text. Infernul cuprinde zece părţi, o câmpie întunecată şi nouă ceruri, Purgatoriul grupează alte zece spaţii simbolice, ţărâmul mării, coasta muntelui, cele nouă ceruri mobile şi un cer fix, Empireul.