SPECIFICUL EDUCATIEI ADULTILOR

Termenul de „educatia adultilor” este de data relativ recenta, desi din punct de vedere istoric, inca din 1919, in Marea Britanie se infiinteaza Comitetul pentru Educatia Adultilor. Intr-un fel, ASTRA, ca asociatie pentru cultura poporului roman, infiintata cu mult inainte, poate fi considerata o institutie de educatia adultilor. In limbajul curent al stiintelor educatiei acest termen a intrat mai ales dupa 1960, cind se amplifica mult institutiile de profil, precum si cercetarile despre o astfel de problematica. Se vorbeste tot mai des despre invatamintul pentru adulti, despre perfectionare, reciclare si chiar despre universitati pentru virsta a treia. Treptat, conceptul de „educatia adultilor” cunoaste modificari majore pe care le parcurge si in prezent.

Secole de-a rindul a staruit credinta ca educatia omului este cea care se realizeazain prima perioada a vietii omului, adica in copilarie. De altfel se considera ca ar exista trei mari secvente ale vietii omului: copilaria, caracterizata prin activitatea de educatie; maturitatea,  cind predomina munca; batrinetea, ce se cedea a fi o pregatire pentru parasirea acestei lumi. Treptat, munca industriala schimba puternic intregul continut al vietii omului, educatia fiind nevoita sa se prelungeasca peste virsta copilariei. Chiar dezvoltarea puternica a invatamintului universitar la sfirsitul secolului trecut si inceputului secolului al XX-lea, arata ca era necesara continuarea instruirii si educatiei in perioada adulta.

Definirea educatiei azi se face in mai multe: „transformare a constiintei psihologice a individului” (J. Piaget); „a finaliza si promova schimbari in organizarea comportamentala a omului” (P. A. Osterrieth); „a schimba sensul sensul experientei umane” (A. Quellet); „modificarea valorii pozitive in comportarea rationala umana” (I. Cerghit); „proces de asimilare si practicare a informatiilor, valorilor si actiunilor specifice omului”          (N. Vintanu) etc. In fapt, educatia este constructia si reconstructia continua a unui model interior de cunoastere, apreciere si actiune in raport cu lumea in care traim. Ea este totodata un proces de umanizare prin care indivizii dobindesc noi calitati umane cu ajutorul carora pot stabili un echilibru relativ stabil cu mediul social, cultural, profesional, natural etc.