Una din temele importante  ale psihologiei sociale, cu impact deosebit în mediul şcolar, o constituie studiul gîndirii sociale sau al atribuirii cauzale. Teoriile din acest domeniu descriu felul în care omul construieşte explicaţia cu privire la experienţele sale. Indivizii caută să înţeleagă lumea şi să-i desluşească determinismele, căci numai astfel ăşă pot duce la bun sfîrşit acţiunile. În cazul în care nu reuşesc să obţină explicaţii  mulţumitoare cu privire la evenimentele mediului ce-i înconjoară, ei trăiesc o stare de discomfort psihic.

   Oamenii îşi făuresc explicaţii atît pentru fenomenele lumii fizice ( de exemplu, pentru un trăsnet sau pentru erupţia unui vulcan), cît şi pentru compăortamentele umane ( pentru manifestări de furie, mărinimie sau pentru eşec) . În general, astfel de explicaţii au o natură cauzală, în sensul că ele atribuie efectului observat o cauză.

    Fritz Heider , iniţiatorul teoriei atribuirii a fost cel care atras atenţie cercetătorilor asupra importanţei inferenţelor pe care le face simţul comun cu privire la evenimentele din mediu. El aşezat nevoia de înţelegere, de ordine, de coerenţă logică între motivele umane fundamentale. În concepţia lui, cauzele pe care le atribuim comportamentelor celorlalţi sunt de două feluri:

-         factori interni (de pildă, motivaţia persoanei);

-         factori externi (situaţia, presiunea socială).

De asemenea, el a arătat că individul  nu face numai hetero-atribuiri, căutînd să explice conduitele celorlalţi , dar şi auto-atribuiri, în încercarea de ase înţelege pe sine.

    Jones şi Davis au rafinat modelul lui Heider, insistînd asupra atribuirilor interne. Teoria propusă de ei, a inferenţelor corespondente, descrie maniera în care individual inferează o dispoziţie (o trăsătură) a actorului (persoana care desfăşoară comportamentul şi asupra căreia se face atribuirea ) pe baza comportamentului observat. Elementul central al unui astfel de demers este reperarea intenţiei actorului, iar pentru a stabili existenţa intenţiei, observatorul trebuie să ştie daă actorul este sau nu conştient cu privire la efectele acţiunii sale, şi dacă este capabil de a produce aceste efecte. În cazul în care unul din cele două elemente ale intenţiei lipseşte, atribuirea internă este compăromisă. Indivizii sunt intertesaţi să fecă atribuiri interne (deci să pună în corespondenţă comportamente şi dipoziţii), întrucît cauzele din interiorul persoanei sunt stabile şi fac conduita predictibilă.