La 25 decembrie 1991, semnarea declaraţiei tripartite ( Rusia, Ucraina, Belarus ), considerată drept data încetării existenţei URSS, fosta Republică Sovietică Socialistă Rusă ( RSFSR ) şi-a căpătat independenţa. “Rusia post-comunistă se află în cadrul unor graniţe care nu au precedent istoric. Ca şi Europa, ea  va trebui să consacre cea mai mare parte a energiei sale pentru a-şi defini identitatea” (H. Kissinger, “Diplomacy”, pag. 25).

           Politica externă a noului stat ex-sovietic a fost sinuoasă în mai multe privinţe, ea încercând totuşi să păstreze o constantă: puterea de la Kremlin întruchipata de preşedintele Boris Elţîn ( conform constituţiei seful statului este şi seful puterii executive ), a urmărit promovarea cu consecvenţă a unor relaţii de colaborare cu SUA şi marile puteri occidentale. Desigur această politică nu a izvorât din simpatie reală pentru sistemul democratic occidental,  ci din dorinţa de a reuşi să depăşească cu ajutorul vestului criza economică şi politică, căreia trebuiau să-i facă faţă toate republicile ex-sovietice după dispariţia fostei URSS, fenomen de la care nu face excepţie nici Federaţia Rusă.

           Dar, chiar dacă forţele liberale au căutat, poate în mod sincer, să-şi însuşească regulile democratice, care să garanteze derularea vieţii politice în mod civilizat, în Rusia a existat şi există încă un potenţial conservator de sorginte ex-sovietică care acţionează pentru restauraţie. Aceste forţe, având în frunte Partidul Comunist, au blocat adesea procesul democratic, punând în pericol evoluţia Rusei spre o reală democraţie. De dragul susţinerii grupării liberale şi forţelor democratice marile puteri vestice au făcut numeroase concesii Moscovei, tolerând inclusiv pretenţiile exagerate ale Federaţiei Ruse, de a fi recunoscută ca unic “ succesor de drept şi continuator “ al fostei URSS, deşi pretenţii similare erau îndreptăţite să ridice şi celelalte republici ex-sovietice. Încheierea convenţiei de bază de colaborare dintre Rusia şi NATO, semnată la Paris în 1997 a reprezentat apogeul concesiilor.

          Convenţia a dat practic Rusiei dreptul de a opune în mod legal “ veto “ la acţiunile alianţei. Rezultatul s-a văzut în poziţia  Rusiei faţă de intervenţia NATO în Iugoslavia, pentru oprirea procesului de “ purificare etnica “ declanşat de preşedintele Milosevici în provincia Kosovo, locuită în majoritate de etnici albanezi.

 

Download