Crizele iniţiale ale Războiului Rece au avut în vedre Turcia şi Iranul, dar estul Asiei a fost, în general, neimplicat în dispute, în ciuda războiului civil din China (1946-1949), care a condus la instaurarea în acest spaţiu a unui regim comunist, apropiat Moscovei.

           Războiul din Coreea a determinat lărgirea zonei de „containment” în  întreg perimetrul estic al Asiei. Deşi în politica Statelor Unite se remarcă o creştere a cheltuielilor destinate apărării  şi o extindere geografică a zonei de îngrădire a URSS încă din perioada premergătoare războiului coreean, conflictul a fost catalizatorul, condiţia necesară pentru consolidarea acestui proces.   

           La momentul diviziunii Coreei, secretarul de stat american, Byrnes a înclinat către ideea împingerii graniţei cât mai spre nord posibil. În această ordine de idei, SUA a sugerat Paralela 38 ca linie de demarcaţie, propunere acceptată fără nici un fel de obiecţie de Stalin, deoarece chiar dacă lăsa doua treimi din populaţie în sud, plasa sub influenţă sovietică zona nordică mult mai industrializată. Astfel, URSS a instalat rapid la guvernare un Partid Comunist, care să servească intereselor sovietice, suprimând totodată şi un număr de revolte anti-comniste.

           SUA, considerând Coreea ca fiind de o importanţă strategică redusă, a decis să instaleze un guvern autohton în sud şi să se retragă cu un minim de efecte negative, ceea ce a avut ca urmare organizarea de alegeri libere în mai 1948, sub tutela ONU, urmate la scurt timp de adoptarea constituţiei Republicii Coreea. Între timp, în Nord Rusia a contraatacat prin instituţionalizarea Republicii Democrate Populare Coreene şi sfârşind prin a-şi retrage trupele în luna decembrie. Statele Unite au urmat exemplul sovieticilor retrăgându-şi trupele, evitând astfel să fie atrase în ostilităţile determinate de o invazie nord-coreeană (fapt ce părea a fi foarte probabil). Totuşi, SUA nu dorea să asiste la o prăbuşire a Coreei de Sud şi a furnizat guvernului de la Seul suficient suport economic şi militar pentru a putea face faţă provocărilor interne şi atacurilor de guerilă. Astfel, până în anul 1950 Coreea de Sud îşi consolidase securitatea internă, însă o serie de probleme precum creşterea preţului la orez a dat naştere la nemulţumiri punând în dificultate administraţia Rhee

         Liderul nord-coreean, Kim Il Sung, a fost cel care i-a propus lui Stalin o invazie a Coreei de Sud motivând că celulele Partidului Muncitoresc sunt extrem de active în Sud, iar populaţia va declanşa o revoltă atunci când Partidul va da semnalul. Aceste afirmaţii se bazau pe existenţa, nedovedită însă, a unui număr de 77000 luptători de guerilă şi a altor 500000 de comunişti aflaţi în ilegalitate. Stalin s-a consultat cu Mao Zedong, care a aprobat iniţiativa nord-coreeană argumentând că Statele Unite nu vor interveni din moment ce războiul ar fi o problemă internă a Coreei. Stalin, deşi nu la fel de încrezător precum cei doi lideri asiatici, a încuviinţat invazia mizând pe un conflict de scurtă durată şi pe o victorie rapidă a Nordului şi evitând în acest fel o intervenţie americană. Dând dovadă de precauţie, după un proces masiv de echipare a armatei nord-coreene, Rusia şi-a retras consilierii militari pentru a ascunde orice implicare a URSS în conflict. Ulterior, Hruşciov a criticat această decizie susţinând că implicarea unuia sau a două detaşamente de tancuri sovietice în conflict ar fi putut asigura victoria Nordului.

 

Download