R. Fifield şi E. Pearcy consideră că Alfred Mahan şi preşedintele Roosevelt sunt printre cele mai mari personalităţi ale geopoliticii americane (“Geopolitics in Principle and Practice”, pag.82). Mahan a fost un autor de seamă care şi-a elaborat opera în termenii strategici de care SUA aveau aşa de mare nevoie la acea vreme, iar Roosevelt a asigurat transpunerea în practică a multora dintre ideile gânditorului american. Achiziţionarea Canalului Panama în 1903 şi deschiderea lui efectivă în 1914, acţiune iniţiată de preşedintele american, a pornit şi de la evaluarea făcută de Mahan. În anul 1890, autorul american a atras atenţia asupra cerinţei ca SUA să construiască un canal care să traverseze istmul dintre cele două Americi. Pentru a asigura securitatea acestui canal era necesar ca SUA să deţină superioritatea navală în Caraibe şi în Estul Pacificului. Ceea ce transforma insula  Hawaii într-un  punct strategic vital pentru apărarea SUA de “o invazie barbară” dinspre Asia. Prin urmare, în decizia strategică de a construi canalul este cuprinsă şi ideea lui Mahan, formulată cu câţiva ani înainte.

              Opera lui Mahan ar putea fi caracterizată drept o pledoarie pentru construirea de către SUA a unei puternice flote navale, indispensabile noului statut de putere al SUA.  Preşedintele Roosvelt este unul dintre cei care au pus în practică această idee, iar între 1907 – 1909 a trimis în jurul lumii noua flotă americană ca simbol al puterii SUA. Gestul preşedintelui american, spun comentatorii, a urmat unui tip de “gâlceavă” diplomatică. Cu puţin timp înainte, board-ul educaţional din San Francisco hotărâse ca elevii japonezi, chinezi şi coreeni să frecventeze şcoli separate. Ceea ce a provocat indignare la Tokyo şi chiar o încordare în relaţiile bilaterale. Trimiterea flotei reprezenta un semnal că alta este acum puterea Americii.

              Alfred T. Mahan (1840 – 1914), amiral al marinei americane, a fost şi profesor la Naval War College din Newport (Rhode Island),  calitate în care scrie principala sa lucrare: “The Influence of Sea Power upon History”, publicată în 1890. Volumul reprezintă o privire monografică asupra rolului jucat de forţa maritimă, între anii 1660-1783, în ascensiunea Marii Britanii. Trei ani mai târziu, Mahan publică o altă lucrare tip monografie, intitulată “The Influence of Sea Power upon the French Revolution and Empire” care urmăreşte evoluţia flotei franceze între anii 1793-1812.

            În viziunea autorului american, pentru a deveni o mare putere, o ţară trebuie să îndeplinească trei condiţii sau criterii. În primul rând, trebuie să se învecineze pe o lungime considerabilă cu oceanul planetar sau să aibă acces la acesta printr-o mare deschisă spre oceanul planetar. În al doilea rând, să nu aibă în vecinătatea imediată vecini puternici. În sfârşit, să dispună de o capacitate navală şi de un potenţial militar ridicat al flotei marine.  Toate aceste trei criterii, apreciază Mahan, au fost întrunite de Marea Britanie. Poziţia geografică a acestei ţări, conjugată cu forţa sa navală, au asigurat pentru Marea Britanie rolul de putere mondială pe care l-a deţinut atâta vreme. Atât dobândirea, dar mai ales păstrarea Imperiului Britanic, au fost dependente de asigurarea controlului asupra oceanelor.

 

Download