Aceasta abordare propune un alt mod de abordare a procesului de formare a Rusiei moderne şi încearcă să fundamenteze “unicitatea” Rusiei, baza teoretică a eurasiatismului. “Rusia post-comunistă se află în cadrul unor graniţe care nu au precedent istoric. Ca şi Europa, ea  va trebui să consacre cea mai mare parte a energiei sale pentru a-şi defini identitatea” (H. Kissinger, “Diplomacy”, pag. 25). Ce va face Rusia? Va cocheta, în continuare, cu iluzia imperială? Cu alte cuvinte, se va întoarce la problematica istorică, la modelul pe care l-a urmat timp de secole? Vom asista la o direcţionare a energiilor sale spre Est, devenind un participant mai activ în Pacific, zona care va “juca” multe dintre mizele secolului 21? Priorităţile sale strategice vor fi îndreptate spre Sud, acolo unde lumea islamică presează şi formulează sfidări la care cu greu se va găsi răspuns? Sau, dimpotrivă, Rusia va sta mai mult îndreptată cu faţa spre Europa în aspiraţia de a institui un parteneriat cu Uniunea Europeană cu care, de fapt, împarte continentul?

Versiunea slavofilă a eurasiatismului are drept premise poziţia geopolitică a Rusiei şi particularităţile care o individualizează atât în raport cu Vestul, cât şi cu Estul. Unul dintre reprezentanţii eurasiatismului, membru al Academiei Ruse de Ştiinţe ale naturii, subliniază: “Poziţia geopolitică a Rusiei este nu numai unică, ea este realmente decisivă atât pentru ea însăşi, cât şi pentru lume…Fiind situată între cele două civilizaţii, Rusia a fost o verigă esenţială între ele, a asigurat un echilibru civilizat şi o balanţă mondială a puterii”.

Slavofilii consideră că imperiul rus, spre deosebire de cel englez, francez, otoman, este “organic”, întrucât este generat şi întreţinut de o arie geopolitică comună, de o economie comună şi de cerinţe de securitate comune. El nu ar fi altceva decât expresia politică a unei “entităţi culturale polietnice” în care “grupuri de popoare şi naţionalităţi au coexistat paşnic”.

Este interesant cum văd slavofilii renaşterea Rusiei. În primul rând, prin întărirea autorităţii centrale, care ar putea garanta un statut respectat al Rusiei, ar feri poporul de anarhie, de tot felul de conflicte şi fenomene arbitrare. În al doilea rând, prin “filtrarea” foarte atentă a influenţei occidentale, prin afirmarea filonului cultural clasic alcătuit din valori ortodoxe şi slavone. Occidentul este perceput ca un rival, ca o ameninţare. De aceea slavofilii se şi opun integrării Rusiei în instituţiile economice politice şi militare occidentale, întrucât procesul integrator ar putea restrânge suveranitatea naţională; ca alternativă, reprezentanţii acestei orientări propun o întoarcere la resursele proprii, la modelele şi principiile pe care Rusia le-a testat de-a lungul evoluţiei sale istorice. În ceea ce priveşte politica externă, slavofilii recomandă ca prioritate protejarea minorităţii ruse din fostele republici sovietice, precum şi revenirea la sistemul de alianţe tradiţionale, constând în relaţii strânse cu Serbia, cu ţările arabe, Cuba, Coreea de Nord, India (A. Sergounin, “Russian Foreign Policy Thinking: Redefining Conceptions”).