După desfăşurarea revoluţiilor anticomuniste din partea captivã a Europei produse în cursul anului 1989, statele care porniseră din 1957 pe drumul unificării europene s-au arătat în mare măsura nepregătite sã-şi asume din mers marile provocări politice şi economice cu care s-au văzut brusc confruntate. În pofida deschiderii către aderarea fostelor state satelite ale Moscovei, noua construcţie a Uniunii Europene, fondatã după 1992, a intrat într-o profundã crizã de identitate şi de evoluţie, diferitã faţã de perioadele de inerţie organizaţionalã sau de impas economic din trecut. Nici ratificarea Tratatului de la Amsterdam, în urma îndelungatei Conferinţe Interguvernamentale care urma sã genereze un profil radical primenit şi consolidat al noii Europe, nu a fost de naturã sã deblocheze —criza instituţionalã cu care cei 15 n-au încetat sã se confrunte. Totuşi, au apărut semnele unei voinţe politice a majorităţii actorilor importanţi din cadrul UE, cu excepţia previzibilã a Marii Britanii.
          Extinderea Uniunii Europene la 27 de ţări, prefigurată încă din anii 90, nu are precedent în privinţa numărului de ţări şi nici a schimbărilor pe care le implică. Extinderea Uniunii Europene reprezintă deci o provocare atât pentru ţările membre UE, cât şi pentru ţările candidate.

 

Download